Adrian Vasilescu, BNR: Cum a invatat BNR sa tina in frau valuta - 26 februarie 2014

Vedem astazi, in dezbateri publice, cum prinde contur tentatia de a invinui Banca Nationala pentru ca ar fi scapat din frâu valuta si creditele acordate de banci in valuta, in anii de dinaintea crizei, si s-ar fi ajuns la supraindatorarea populatiei. in valuta, desigur. ªi, mai cu seama, s-ar fi ajuns la suferintele de azi ale celor care sunt in situatia de a fi executati silit fiindca nu-si pot plati datoriile. Sunt invinuiri repetate obsedant in mass-media. Fara argumente si fara probe. Nu intentionez sa ma reped si sa spun ca aceste invinuiri nu sunt adevarate. Voi face altceva. Voi prezenta faptele, asa cum s-au derulat ele de-a lungul anilor. Invitându-i pe cititori sa judece lucrurile in baza probelor. in anii ’90 era criza de valuta. O intrebare ii framânta atunci pe români: „Au venit dolarii, au venit banii?“. Desigur, era vorba despre imprumuturile de la FMI. Ca si cum banii ar fi fost singura problema a unei cresteri sanatoase, de fapt a sporirii avutiei tarii. Apoi, fara a pasi intr-o faza noua, in care eram preocupati de o alta intrebare: „Ce sa facem cu banii care vin, cum sa-i folosim eficient?“. E adevarat ca, in prima jumatate a anilor ’90, când situatia lichiditatii valutare era tensionata, Banca Nationala nu impusese rezerve obligatorii in valuta tocmai pentru a nu bloca putinele resurse existente atunci. Când insa valuta a inceput sa vina in valuri la noi, cu deosebire dupa anul 2000, important era sa fie atrase investitii directe, nu fluxuri financiare speculative, care sa vizeze câstigul din diferenta intre dobânda si deprecierea leului. Solutia care s-a impus: bancile sa constituie rezerve minime obligatorii in valuta. Daca nu s-ar fi actionat in acest sens, echilibrul monetar ar fi fost greu de pastrat in conditiile unei cresteri neincetate a intrarilor de valuta. Scapasem de o problema si dadusem de alta. in anii ’90 era criza de valuta. Apoi am pasit intr-o faza noua, in care acumularile valutare lunare ale BNR din toti acesti ani au fost consistente. in „camara“ BNR, potrivit legii, au inceput sa fie adunate parti din pasivele in valuta (si in lei, desigur, dar aici intereseaza valuta) ale bancilor comerciale. Din fiecare euro ce intra intr-o banca, pentru un timp mai mic de doi ani, in 2002 - 22, in 2004 - 30, in 2006 - 40 de eurocenti erau depozitati la banca centrala. Imobilizarea banilor la BNR, in camara numita „rezerve minime obligatorii“, era fireste un motiv de suferinta. Fiindca banii sunt facuti sa circule. Numai prin circulatie pot fi inmultiti. Dar procesul de absorbtie era o alinare. in primul rând, era temperat elanul creditarii in valuta. Totodata, in noile conditii istorice, rezervele minime obligatorii protejau bancile. ªi asta pentru ca mecanismul in cauza are o componenta prudentiala: limiteaza capacitatea unei banci de a se aventura in operatii speculative si, totodata, reprezinta o sursa de lichiditate in cazuri exceptionale. Totul, in baza legii. Cum s-a ajuns la lege? Pentru a deslusi, in substanta lui, intelesul adunarii la BNR a unei parti din valuta bancilor, e nevoie de o privire inapoi, in timp. Amintesc, in acest sens, ca dezbaterile din Parlamentul României, din primavara lui ’98, când pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, in jurul unui subiect ce avea sa domine multi ani dezbaterile publice: rezervele minime obligatorii.