Adrian Vasilescu, BNR: De ce nu renuntam la euro - 31 iulie 2013

Astazi, in Romania, se inmultesc vocile care rostesc raspicat un verdict: „Nu mai e o solutie trecerea la euro!“… Asa sa fie? Si atunci de ce, acum cativa ani, erau romanii atat de preocupati de schimbarea leului cu moneda unica europeana? Desigur, aceasta preocupare avea o ratiune. Imediat dupa 22 decembrie ’89, la cumpana istoriei, viata ne-a invatat sa alergam dupa valuta. Inteleseseram ca valuta forte, atunci ca de altfel si acum, are rol de „cheie universala“: deschidea orice fel de usa. Iar societatea romaneasca, in drumul spre o alta conditie economica, avea in fata o multime de usi incuiate. Aveam nevoie de dolari pentru importurile de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, chiar si de alimente. De dolari avea nevoie si Banca Nationala, pentru a-si reintregi rezervele internationale in absenta carora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decat un vis. O vreme, imediat dupa decembrie ’89, ochii nostri au privit numai spre dolari. Mai intai, societatea romaneasca a operat cu doua feluri de dolari: unul „ieftin“ si altul „scump“. Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile asa-numite esentiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de baza) beneficiau de dolari de 60 de lei. Dolarul scump, ce se tot scumpea, circula pe o piata socotita periferica. Dar libera. Importurile de bunuri de consum se faceau la pretul de piata al dolarului. Si tot la pret de piata erau procurati dolarii de care avea nevoie populatia, fie pentru calatorii in strainatate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-si preschimba leii intr-o valuta sigura. Abia unificarea cursurilor a limpezit apele. Initial, au fost facute operatiuni cu dolari de 180 de lei. A fost pretul unic de… pornire. Pentru ca pretul dolarului a inceput sa fie calculat zilnic pe piata valutara. Rezultand din „impacarea“ cererii si ofertei de valuta. Cererea – extrem de mare – reprezenta cu deosebire necesarul de dolari pentru importuri. Oferta insa – restransa – se constituia la nivelul disponibilului de dolari asigurat de exportatori. Au fost timpuri grele. Ani la rand, cand se apropia iarna, incepea panica. Veneau vapoarele cu pacura in portul Constanta si nu descarcau marfa fiindca nu aveam cu ce sa platim. Era penurie de valuta. Telefoanele din banci se inroseau. Erau solicitate imprumuturi de pe piata externa: de 50 sau de 100 de milioane de dolari. Imprumuturile de la FMI erau asteptate ca painea calda. Toata nebunia asta a durat mult timp. Apoi, au fost facuti pasi noi. Mai intai a avansat liberalizarea cursului valutar. Dupa care a urmat convertibilitatea de cont curent a leului. A fost deschisa piata. A inceput sa vina capital. Banca Nationala si-a facut rezerva cumparand valuta de pe piata interna. La inceput dolari, pe urma euro. Treptat, s-a ajuns la un proces de insanatosire a monedei nationale. A fost desavarsita convertibilitatea de cont curent a leului, principalul avantaj fiind cresterea de cateva ori a rezervei valutare. De peste granite, an de an – intre 2004 si 2008 – valuta venea in valuri. In jur de 20 de miliarde de euro anual. Mai cu seama dupa ce, in septembrie 2006, Romania a desavarsit liberalizarea contului de capital, proces ce a deschis drumul intrarii tarii in Uniunea Europeana. Totodata, au fost stabilizate pietele monetara si valutara. Valuta, intr-o buna masura, ne-a fost de folos. Economia a luat avant. PIB-ul a crescut ani la rand. Inflatia a fost adusa sub control, chiar daca, comparativ cu alte tari, continua sa fie mare. Multe lucruri incepusera sa se schimbe in tara. In toamna lui 2008 s-a rupt insa filmul. Criza globala a redus fluxul de bani. Bancile au incetinit creditarea. Cresterea economica si-a redus viteza. Nevoia de valuta a fost o mare lectie. Cand societatea romaneasca a inteles ca euro ar putea fi propria noastra valuta, a imbratisat proiectul. Criza insa – pe fondul pierderilor de teren ale monedei euro – a produs o mare descurajare. Dar crizele vin si trec.