Reteta fotbalului de performanta: listarea la bursa, socios sau un investitor privat puternic? - 07 septembrie 2017

Îmi amintesc că, în anul 2009, am fost invitat de conducerea Bursei de Valori București să particip la o discuţie privată, legată de lansarea unei platforme bursiere în care şi cluburile de fotbal din România să aibă acces. După o oră de discuții, reprezentanții Bursei au rămas dezorientați, iar eu am plecat dezamăgit că fotbalul nostru nu poate să intre pe cotațiile bursiere. Au trecut aproape 10 ani şi încă nu suntem acolo, deși, în mai multe rânduri, în dezbaterile publice, am auzit vehiculat termenul de socios ca un concept pe care l-am dori adoptat şi în România. Socios este un asociat cu drept de vot în Adunarea Generală a clubului. În Italia, cluburi ca Inter Milano, AC Milan sau Juventus se află, în ultimii ani, sub asediul miliardarilor asiatici. Marile familii italiene au cedat, rând pe rând, participațiile la cluburile de fotbal. În Anglia, unde putem vedea stadioane pline şi în liga a patra, vom regăsi la primele două ligi tot proprietari şi nu conceptul de socios. Totenham Hotspur a fost primul club sportiv listat la bursă, în 1983. Listarea s-a făcut pe London Stock Exchange şi a strâns 3,3 milioane de lire sterline. A urmat Millwall (1989) şi Manchester United (1991). O mare parte din cluburi s-au delistat, pentru că n-au putut să susţină indicii financiari pozitivi impuşi de bursă, în principal, indicele de profit. Până în 2005, Manchester United a fost singurul club care a înregistrat indicatori pozitivi pe termen lung, dar în cele din urmă şi acesta a fost cumpărat de milionarul Malcolm Glazer (SUA), decedat în 2014. Dar să ne întoarcem la „socios”. În Spania, după ce cluburile au acumulat foarte mari datorii pe conceptul de fani-acţionari, au mai rămas doar patru entități: Barcelona, Real Madrid, Athletic Bilbao şi Osasuna. Dacă primele două cluburi din listă sunt în top 5 global, bucurându-se de aportul a milioane de fani din întreaga lume, celelalte două grupări se pot bucura de comunităţi extrem de apropiate de valorile cluburilor. Faptul că Real Madrid şi Barcelona au reuşit să se susţină prin socios, nu înseamnă că acest concept poate fi aplicat pe scară largă, mai mult, după cum se observă, este o raritate. Suporterii îşi pot susţine clubul în calitate de acţionari doar o mică parte din evoluţiile lor, până cel mult în liga a treia. De la acest nivel, în acţionariat trebuie să apară entităţi cu putere financiară (primării, companii) sau persoane cu mari resurse financiare. În toate cazurile de succes, suporterii sunt trataţi cu deosebit respect şi se comunică cu aceştia la fel ca în postura unui acționar cu drept de vot, chiar dacă, în weekend, este un umil posesor al unui loc în tribună. Care ar fi soluția pentru cluburile din România? În România situația este, în general, puțin complicată. Până în 2001, multe cluburi au funcționat ca organizații nonguvernamentale (asociații sportive, cluburi sportive). A urmat un val în care s-a trecut la societăți pe acțiuni, însă cluburile au rămas constant cu aceleași probleme de finanțare. Pentru ca o structură sportivă să fie competitivă are nevoie de comunitate (primărie, transport public, școli/licee, biserică), mediul privat și suporteri. Clubul Sportiv este o soluție în cazul în care dorim să construim o structură sportivă care să fie flexibilă și care să dea voie tuturor să construiască, fără să fie identificat un proprietar. Pe termen lung, însă, s-a demonstrat că, pentru a obține performanță, sunt necesare bugete foarte mari, iar acestea nu pot fi susținute decât de companii sau persoane care dețin acel capital și care investesc numai în condițiile în care dețin și controlul. Un club sportiv poate fi controlat, prin statut, de membri cu drept de vot, printre aceștia fiind cooptați foarte ușor și suporteri. O societatea pe acțiuni implică, din start, multe cheltuieli, dar totodată organizare, iar ca principal obiectiv – profit. Acțiunile vin cu dreptul de vot, iar fiecare suporter este un mic proprietar. Oricât aș fi de optimist, varianta societății pe acțiuni nu pare încă o soluție, însă este singura metodă prin care performanța poate fi susținută financiar consistent și în care acționarul poate alege inclusiv listarea pe bursă pentru a atrage fonduri. Un club sportiv (ONG) nu este un partener activ al instituțiilor financiare și nu este preferat de acestea. În mod normal, în viața unui club trebuie să se regăsească la masa deciziilor: autoritățile locale (30% din puterea de decizie), mediul privat/finanțator (45% din puterea de decizie), personalități locale (5% din puterea de decizie – foști jucători/antrenori, oameni de cultură, top management companii) și suporterii ( 20% din puterea de decizie). După cum se observă este indicată o structură pe acțiuni. Cu toate că, în acest moment, majoritatea sportului românesc are la bază organizații nonguvernamentale, pe termen lung, trebuie să acceptăm că fiecare club este simbolul unei comunități și prin care aceasta poate își poate comunica valorile la nivel național. Din acest motiv este imperativ necesar ca în activitatea clubului să fie implicată toată urbea (primărie, consiliul județean, companii private, personalități locale și suporteri).