(VULC) se chinuie sa ramana fabrica. In lipsa de contracte, angajatii lucreaza "la spatii verzi" - 21 aprilie 2015

Versiunea din 16 mai 2023 19:22, autor: Admin (discuție | contribuții) (csv2wiki)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Cu hale paraginite si aproape goale, cu un sfert din forta de munca necesara si in insolventa cu datorii de zece ori mai mari decat cifra de afaceri, Vulcan incearca sa reziste ca fabrica si sa nu devina un teren viran la marginea Bucurestiului. Uzina pe portile careia au iesit cazane uriase de abur pentru toate termocentralele din Romania si sonde de petrol pentru URSS si statele arabe se zbate la marginea prapastiei, punand managementul in clasica dilema: sa plateasca salariile celor 550 de muncitori sau factura la lumina? Peste problema de zi cu zi, lipsa capitalului de lucru, se suprapune o povara si mai grea: plata datoriilor de 45 milioane de euro. „Sa revii acum in piata si cu 500 de oameni sa platesti din datoriile facute de 1.000 de oameni prost condusi nu prea se poate. Trebuie sa ajungem din nou la 1.000-1.100 de angajati ca sa vorbim despre relansare“, spune Remus Vulpescu, directorul general al Vulcan Bucuresti (simbol bursier VULC). Compania face parte din grupul Tender al omului de afaceri Ovidiu Tender. Al saselea director general al Vulcan intr-un interval de patru ani, Vulpescu a fost pus in functie in iulie 2014 de catre Remus Borza, administratorul judiciar al companiei. Anterior, Vulpescu fusese membru in boardul Transelectrica (TEL), administrator special al Hidroelectrica si seful Oficiului de Privatizare (OPSPI) din Ministerul Economiei. In 2012, Vulpescu a pregatit vanzarea combinatului chimic Oltchim (OLT), operatiune esuata dupa ce castigatorul licitatiei, Dan Diaconescu, nu a mai venit cu banii. Debarcat la Vulcan la un an dupa intrarea in insolventa, avocatul Remus Vulpescu a gasit uzine ruginite, cu utilaje din anii 1970, dar care trebuie sa concureze cu firme din Europa si Asia pe piata internationala a echipamentelor pentru sectorul energetic. In uzina care se intinde pe 14 hectare de pe platforma IMGB din sudul Bucurestiului lucrau 6.500 de oameni inainte de 1989. Vineri, intr-o zi insorita de mijloc de aprilie, in halele inalte ca hangarele de avioane se vedeau doar palcuri de cate trei-patru angajati aplecati ici-colo asupra masinilor. „Masinile sunt facute sa lucreze 24 de ore din 24, schimband doar oamenii de pe langa ele. Noi lucram intr-un singur schimb de opt ore, dar timpul de lucru efectiv nu e nici de sase ore“, spune Vulpescu. El glumeste ca densitatea populatiei in fabrica pe care o conduce este de un salariat la 250 de metri patrati, dar si aceasta cifra este prea generoasa. Nu toti angajatii sunt la lucru, pentru ca gradul mediu de incarcare al uzinei este de 40%, iar unele dintre sectiile de montaj sunt pustii. Decat sa stea in somaj tehnic cu trei sferturi din salariu, unii dintre muncitori au acceptat propunerea directorului de a lucra „la spatii verzi“, adica sa sape in gradinile din curtea fabricii, in schimbul salariului intreg. Salarii sau facturi? Situatia nu este valabila pentru sectia de sudura, care functioneaza la un grad de incarcare de 80%, dar este punctul de congestie din lantul de productie al fabricii. Remus Vulpescu spune ca daca sudorii in argon ar accepta sa realizeze patru suduri pe zi, in loc de trei, timpul de executie al unui contract pentru Irak ar scadea de la 11 la opt luni, iar in timpul ramas compania s-ar putea angaja la un nou proiect. Pe de alta parte, sudorii solicita salarii mai mari, iar atunci cand nu le obtin, pleaca sa lucreze cateva luni in strainatate pe venituri de 3.500 euro/luna, fata de maximum 3.000 lei/luna, cat pot castiga la Vulcan. Contractul cu Irak, pentru reparatia unui cazan de termocentrala, aduce de fapt pierderi companiei, insa Vulcan are nevoie de fluxul de numerar pentru a-si acoperi costurile fixe, in special salariile muncitorilor. Acestea sunt deja restante, iar Vulpescu spera sa obtina saptamana aceasta un ragaz suplimentar de la furnizorul de energie, care ameninta deja cu deconectarea, si sa foloseasca banii pentru salarii. Costurile cu energia si gazele naturale sunt uriase, in conditiile in care halele fabricii nu sunt deloc izolate termic. Totusi, compania incearca treptat sa-si recupereze personalul, dupa ce la intrarea in insolventa administratorul judiciar a disponibilizat imediat peste 300 de angajati. Lista fostilor salariati care solicita reangajarea la uzina descrie evolutia sinusoidala a afacerilor companiei si, implicit, a schemei de personal. Un lacatus care doreste sa revina spune ca a lucrat in uzina intre 1978 si 1999, intre 2001 si 2007 si intre 2009 si 2013, in timp ce un fost sudor al Vulcan spune ca a lucrat intre 1980 si 1994, 1997 si 1998, si 2001 si 2003, iar acum vrea sa se intoarca. Proiecte mici In afara de proiectul pentru Irak, Vulcan mai lucreaza acum la fabricarea unui cazan de termocentrala pentru o firma daneza, Aalborg Engineering. Raportat la capacitatea uzinei, care a construit cazane de 100 metri inaltime pentru cele mai mari termocentrale din tara, proiectul este mic, insa Vulpescu este de parere ca lucrarile mici au perspective mai bune, cu conditia ca Vulcan sa nu ramana simplu subcontractor, ci sa devina un integrator capabil sa livreze proiecte la cheie. Compania dezvolta intern un posibil nou produs, anume un cazan mic pentru centrale pe biomasa cu puteri de 6 MW, care ar putea ajunge pe piata in 2016. Alta varianta ar fi sa ofere solutii mixte clientilor din industria petroliera, mai exact Vulcan sa produca atat unitatea de pompare cat si cazanul pentru injectia de abur in zacamintele vechi de titei, in vederea cresterii gradului de recuperare a rezervelor. Daca aceste proiecte se vor materializa sau nu va depinde de ce va prevedea planul de reorganizare al companiei. Creditorii au de recuperat 192 milioane de lei, cele mai mari creante fiind catre Fisc si catre BCR. Vulcan a realizat in 2014 afaceri de 20,6 milioane de lei, mai putin de jumatate fata de anul precedent, si pierderi de 18,8 milioane de lei. „Cred ca am putea obtine un profit de un milion de euro pe an, in conditiile in care profit real nu am mai facut de la privatizare. Dar si asta s-ar face cu greu, numai daca am avea cam 1.200 de oameni si o cifra de afaceri de minim 20 milioane de euro pe an“, spune Remus Vulpescu.