Leul fara frontiere - 16 mai 2014: Diferență între versiuni

Problema-problemelor, in toiul pregatirilor din 1997 pentru trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului, era inflatia. Solutionarea ei se dovedise a fi fost complicata. Cu atat mai complicata cu cat, pe de o parte, Guvernul se vazuse nevoit sa faca eforturi sustinute pentru a calma preturile, in timp ce de pe alta parte era constrans sa duca mai departe operatiunea adevarul preturilor, inceputa in februarie 97. Un fapt era insa cert: nu se putea merge inainte cu inflatie ascunsa, bazata pe acumulari de preturi sociale, care pana la urma tot aveau sa faca explozie. Se impunea ca tara sa ajunga repede la inflatia adevarata, de unde sa porneasca batalia pentru o stabilitate relativa a preturilor. Important a fost ca, in 97, s-au facut cativa pasi inainte pe calea trecerii la adevarul preturilor, al dobanzilor si al cursului de schimb. Nu a fost lansata insa si o provocare in directia adevarului costurilor de productie. Sau, mai exact, nu a putut fi spart zidul conjunctural ridicat de intreprinderile de stat, intre ele si restul societatii.  Din cauza acestui zid inalt, ce fractura comunicarea intre intreprinderile statului si nevoile consumatorilor, programele de reforme economice nu au trecut mai departe de procesele de macrostabilizare: batalia cu inflatia, cu deficitele comerciale si bugetare, cu dobanzile real-negative sau pentru echilibrarea cursului de schimb leu-dolar. Si, tot din aceasta cauza, multe dintre rezultatele bune au fost efemere. In timp ce, in 97, preturile de consum au crescut cu peste 150 la suta, salariul mediu nominal net pe economie a sporit numai cu 98 la suta. Acest fapt a reprezentat o lovitura data puterii de cumparare. Situatia nu a putut fi redresata pana la sfarsitul anului, desi in al doilea semestru inflatia se mai cumintise, iar indexarile salariale au avut un ritm mai mare decat cel al preturilor. Sigur, inflatia se mai cumintise... in medie. Dar media poate fi si o iluzie matematica. In medie, bogatul si saracul traiesc la fel. Cert este ca indicii inflatiei, care reprezinta un raport intre valori medii ale preturilor in momente diferite, infatisau o dinamica intr-adevar cumintita la sfarsitul verii lui 97, intr-o perioada in care populatia era inca alarmata de scumpiri. Mediile au capcanele lor, pot surprinde o miscare ceva mai lenta a preturilor pe un esantion de multe mii de produse, desi scumpirea cosului in care se aduna cateva marfuri de baza in consumul zilnic se manifesta violent. S-a intamplat deseori asa iar vara lui 97 nu a facut exceptie. Pentru ca, iata, in timp ce media lunara a inflatiei din august nu a atins 1 la suta, unele preturi si tarife au continuat sa impinga costul vietii spre limite greu de suportat pentru marea majoritate a populatiei. Fara indoiala, mediile au rostul lor in cunoasterea si intelegerea fenomenelor de masa. Calculandu-le, fie ca medii statistice simple, fie ca medii ponderate, putem sa aflam si sa analizam fapte si intamplari ce compun miscari de anvergura: inflatie, dobanzi, consum, productie. O astfel de analiza se distinge indeosebi prin continutul cantitativ. Ce remarcam in 97? Ca de sapte ani, incepand de la 1 noiembrie 90, preturile in Romania au crescut continuu. Salariile au crescut si ele, dar saltul a fost mai lent. Inflatia a fost deliberat distribuita in rolul de aspirator, cu misiunea bine definita de a absorbi surplusul de bani din casieriile intreprinderilor si de la populatie... Surplus nu fata de nevoii, ci fata de cantitatea marfurilor si serviciilor existente pe piata. Daca productia n-ar fi incetat sa scada, fapt ce avea ca prim efect o oferta neindestulatoare de bunuri fizice si servicii, calmarea inflatiei ar fi avut mai multi sorti de izbanda.  Analizand tabelele statistice, vedem ca in vara lui 97, cu deosebire catre sfarsitul ei, inflatia scadea in intensitate. Motivul insa nu a fost imbunatatirea activitatii economice. Aici si-a spus cuvantul politica monetara. Din aceasta cauza, indeosebi, n-ar fi fost deloc o solutie rationala un ritm mai alert al cresterii veniturilor. Fiindca s-ar fi rupt si mai mult legaturile normale intre munca si plata muncii. Atat timp cat nu se inregistra un plus de eficienta a muncii, nu aveau de unde sa vina castiguri in plus. Iar in caz ca, totusi, pe piata ar fi fost plasati mai multi bani fara mai multa munca eficienta, ne-am fi trezit cu inflatie si mai multa. Prin urmare, ce ni s-ar fi dat cu o mana ni s-ar fi luat cu alta, fara sa aiba loc vreo schimbare semnificativa in planul consumului. De notat ca, la noi, toamna de toamna, inflatia a explodat. Exceptia a intervenit in toamna lui 97, cand preturile nu au mai fost scapate din frau. Inflatia  acest fenomen pervers ce n-a contenit ani indelungati sa faca ravagii, sa ucida procese de productie si sa loveasca atat de mult in stimulentele muncii, incat eficienta a ramas un simplu vis  a avut si un efect pervers consumul a continuat sa scada si mai mult, perpetuand scaderea productiei. Important era ca inflatia sa scada mai departe. Prin metode economice. Pentru ca prin metode administrative s-a tot incercat ani de zile sa fie stopata si am vazut ce a iesit. Mai intai inflatie ascunsa, bazata pe acumulari de preturi neadevarate, apoi inflatie fatisa si saracie. In acelasi timp insa, era nevoie sa se actioneze rapid pentru inchegarea unui sistem integrat de piete libere, care sa functioneze pe principiul vaselor comunicante. Sistem in care preturile, puse in pozitia de a transmite mesaje de atentionare economiei, sa primeasca la randul lor semnale semnificative de la cursul valutar, de la dobanzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare. De sapte ani, inflatia deprecia leul iar vina principala o purta intarzierea reformelor structurale din economie. Din aceasta cauza, populatia era nevoita sa-si apere banii de inflatie. Oamenii preferau sa-si deschida depozite bancare, convinsi ca timpul face din bani alti bani, in banci. Fara indoiala ca depozitul bancar era un plasament sigur, mai ales incepand din 96, de cand problema depozitelor populatiei incepuse sa fie solutionata separat de activitatea bancara si de soarta bancilor. Garantarea depozitelor populatiei (garantare explicita, prin legiferari clare, nu implicita sau tacita) le rapea managerilor bancari posibilitatea de a santaja societatea invocand soarta depozitelor populatiei. Prin garantii explicite, asigurate printr-o institutie specializata  Fondul de Garantare a Depozitelor Populatiei ,se dadea incredere publicului si erau stimulate economisirile banesti fara ca managerii bancari sa se poata ascunde dupa acest paravan sensibil daca activitatea lor ar fi fost neperformanta. Din nefericire insa, la noi, unde plasarea economisirilor incepea si se sfarsea cu libretul CEC, populatia nu era obisnuita cu riscurile. Din acest motiv, si din multe altele, piata de capital nu era inca atractiva pentru marele public. Problema nu era insa in curtea Bancii Nationale. Iar daca pietele de capital aveau sa-si recastige increderea dupa criza fondurilor mutuale, ce le-a zdruncinat in 96, lucrurile s-ar fi putut schimba radical. O parte din economiile populatiei, inclusiv dintre cele aflate in banci, s-ar fi putut indrepta spre aceste piete. Deschiderea era insa ingusta. Cei care aveau bani multi alergau dupa cladiri. Pentru ca nu prea gaseau altceva sa cumpere. Era nevoie, deci, de o diversificare a formelor de plasamente ale economisirilor societatii. Putea fi stimulata activitatea Bursei de Valori si a pietei extrabursiere. Sau grabirea procesului de privatizare. De asemenea, puteau sa fie integrate pietele de capital romanesti cu cele straine, atat in privinta investitiilor directe, cat si a celor de portofoliu. Fiindca numai daca aveau sa existe programe de investitii si de privatizare, care sa fie concepute dupa standardele inaltei performante, catre piata romaneasca s-ar fi indreptat mai mult capital strain. Suplinind astfel caracterul limitat al economisirilor interne. Au existat insa blocaje, in planul mentalitatilor, carora li s-a adaugat intarzierea reformelor structurale.  Se conturase, totusi, un proces ce actiona in sens invers: o parte a populatiei apela la banci, care dadeau credite pentru case, mobila, automobile ori pentru consum. Sigur, acest proces era greoi, inainta incet, din doua motive: fie ca bancile nu se grabeau sa crediteze populatia, mai ales pe termen lung, fie ca populatia se temea de creditul bancar. Dobanda, cu deosebire, constituia un factor de inhibare. Unii economisti gandeau ca dobanzile mari aveau si un efect inflationist. Teoretic, o astfel de judecata putea fi adevarata. Practic insa, efectul lor a fost altul, au contribuit la calmarea cresterii preturilor. Ceea ce se pierdea deseori din vedere era faptul ca dobanzile nu au fost ridicate la niveluri inalte pentru a fi tinute acolo. Masura era temporara. De fapt, ce rost au avut dobanzile inalte? Sa tempereze inflatia. Desigur, prin reducerea cererii agregate din economie, in conditiile in care oferta agregata continua sa fie restransa. Fireste, comprimarea cererii a afectat si investitiile. Dar acesta a fost pretul pe care orice societate, bogata sau saraca, este nevoita sa-l plateasca atunci cand vrea sa aduca in jos inflatia. Dar criticii Bancii Nationale si ai sistemului bancar uitau ca, de fapt, numai o parte din investitiile din Romania erau finantate din credite interne. In principal, investitiile erau finantate din surse externe sau cu banii antreprenorilor. Fireste, mai erau si investitiile facute cu bani de la buget. Asa a fost din 1990 pana in 1996, asa era si in 1997. Apoi, se impunea sa fie luat in calcul si capitalul strain care intra in tara sub forma de investitii directe sau de portofoliu. Investitiile, deci, aveau multiple surse de finantare si n-aveau de ce sa intre in competitie cu achizitiile populatiei. Scopul dobanzilor mari a fost acela de a asana economia, astfel incat reluarea investitiilor si a cresterii productiei sa se faca pe un fond sanatos. Unii dintre criticii sistemului bancar spuneau: sa se dea credite pentru investitii si nu pentru consum. Rostul creditului bancar nu este insa, in primul rand, acela de a finanta investitiile. Sigur, si bancile pot finanta investitii. Si chiar finantau investitii in anii 90. Dar nu se puteau descurca singure si motorul investitional nu avea cum sa functioneze bine la noi in conditiile in care nu aveam o puternica piata de capital. In 1997, dobanzile tindeau sa scada. Dar fara masuri de reformare in economia reala, de fapt fara grabirea acestor masuri, aceasta etapa avea sa fie indelungata.