Opinie de Eduard Dinu, prof. univ. la ASE : Au emitentii romani o politica coerenta in domeniul dividendelor? - 22 martie 2011: Diferență între versiuni

Versiunea curentă din 6 noiembrie 2024 12:42

Sezonul convocarii adunarilor generale ale actionarilor in masura sa aprobe situatiile financiare ale exercitiului 2010, precum si sa decida repartizarea profitului net este in plina desfasurare. Tocmai de aceea am considerat utila investigarea politicii in domeniul dividendelor a emitentilor romani, stiut fiind faptul ca aceasta constituie un factor important de fundamentare a deciziei de achizitie a unei actiuni. Teoria delimiteaza trei curente principale in domeniul dividende: a) teoria Gordon-Linter, cunoscuta si sub denumirea de teoria vrabiei din mana, care considera ca investitorii privilegiaza dividendul, ceea ce antreneaza, in mod logic, majorarea cursului bursier al actiunilor acelor emitenti care decid alocarea de dividende importante; b) teoria Modigliani-Miller potrivit careia investitorii nu fac delimitari intre castigul din dividende si cel obtinut din aprecierea cursului actiunii; c) teoria Lintzerberger-Ramaswamy ce privilegiaza internalizarea profitului net, optiune justificata mai cu seama din punct de vedere fiscal, stiut fiind faptul ca in multe zone profitul reinvestit beneficiaza de o impozitare mai redusa. In acest caz investitorii urmaresc cresterea pe termen lung a valorii firmei. Indiferent de abordarile teoretice dividendul are un rol important de semnalizare a performantelor financiare obtinute de catre un emitent, fiind parghia care delimiteaza firmele performante de cele neperformante datorita faptului ca este imposibil de manipulat contabil, spre deosebire de profit de exemplu. Din punct de vedere tehnic un emitent poate decide alocarea unei rate constante in timp din profitul net catre dividende (cazul Coca-Cola care repartizeaza constant 50% din profitul net catre dividende), alocarea unei sume constante sau in crestere sau politica reziduala care presupune satisfacerea mai intai a necesitatilor interne de finantare si care, in opinia noastra, reflecta prioritar o viziune manageriala si mai putin o cultura a proprietatii. Analizand rata de distribuire de dividende a emitentilor de la Bursa de Valori Bucuresti pe o perioada relevanta de timp cu greu se poate concluziona existenta unei politici coerente urmate de acestia. Chiar si emitentii care au decis constant remunerarea actionarilor pe seama dividendelor cum ar fi BRD-Société Générale, Aerostar Bacau, Alro Slatina au inregistrat in timp variatii ample ale indicatorului mentionat: in cazul BRD de exemplu nivelul ratei de distribuire de dividende a fost in 2001 de 59%, pentru ca in anul urmator sa coboare la 27%. Aerostar a repartizat 75% din profitul net catre dividende in 2006, iar in 2007 numai 7,5%. Si exemplele pot continua. Volatilitatea ratei de distribuire de dividende ca principal instrument de concretizare a politicii in domeniul dividendelor a atins recent dimensiuni grotesti: Consiliul de Administratie al SIF1 a propus pe 8 martie a.c. o rata de alocare de 35% pentru ca dupa o saptamana sa majoreze acest nivel la 52%, influentat fiind de randamentele teoretice ale dividendelor rezultate in cazul celorlalte societati de investitii financiare! Ar fi cel putin interesant de aflat daca bugetul de investitii al respectivei SIF exista... Cazul cel mai grotesc este cel al Electroarges Curtea de Arges, care pe 16 martie la ora 8:50 a propus actionarilor o rata de distribuire de dividende de 45%, pentru ca DUPA PATRU ORE sa transmita un nou comunicat pietei potrivit caruia tot profitul net al anului 2010 se propune a fi internalizat. Cursul actiunii a evoluat in consecinta, probabil fiind un caz clasic de manipulare. Exemplele anterioare sunt numai cateva, cu relevanta mai ridicata in opinia autorului acestor randuri, care atesta ca intr-adevar rolul de semnal al dividendelor este utilizat si in cazul emitentilor romani: acestea semnalizeaza lipsa de viziune a managementului acelor companii, precum si intelegerea principiilor de guvernanta corporativa intr-un singur sens: al actionarului majoritar. Aceste involutii din pacate nu sunt de natura sa creioneze un viitor optimist al bursei de valori autohtone. Eduard Dinu - prof. univ. la Academia de Studii Economice din Bucuresti

@@ Linia 1: / Linia 1: @@
-Sezonul convocarii adunarilor generale ale actionarilor in masura sa aprobe situatiile financiare ale exercitiului 2010, precum si sa decida repartizarea profitului net este in plina desfasurare. Tocmai de aceea am considerat utila investigarea politicii in domeniul dividendelor a emitentilor romani, stiut fiind faptul ca aceasta constituie un factor important de fundamentare a deciziei de achizitie a unei actiuni.  Teoria delimiteaza trei curente principale in domeniul dividende:  a) teoria Gordon-Linter, cunoscuta si sub denumirea de teoria vrabiei din mana, care considera ca investitorii privilegiaza dividendul, ceea ce antreneaza, in mod logic, majorarea cursului bursier al actiunilor acelor emitenti care decid alocarea de dividende importante;  b) teoria Modigliani-Miller potrivit careia investitorii nu fac delimitari intre castigul din dividende si cel obtinut din aprecierea cursului actiunii;  c) teoria Lintzerberger-Ramaswamy ce privilegiaza internalizarea profitului net, optiune justificata mai cu seama din punct de vedere fiscal, stiut fiind faptul ca in multe zone profitul reinvestit beneficiaza de o impozitare mai redusa. In acest caz investitorii urmaresc cresterea pe termen lung a valorii firmei.  Indiferent de abordarile teoretice dividendul are un rol important de semnalizare a performantelor financiare obtinute de catre un emitent, fiind parghia care delimiteaza firmele performante de cele neperformante datorita faptului ca este imposibil de manipulat contabil, spre deosebire de profit de exemplu. Din punct de vedere tehnic un emitent poate decide alocarea unei rate constante in timp din profitul net catre dividende (cazul Coca-Cola care repartizeaza constant 50% din profitul net catre dividende), alocarea unei sume constante sau in crestere sau politica reziduala care presupune satisfacerea mai intai a necesitatilor interne de finantare si care, in opinia noastra, reflecta prioritar o viziune manageriala si mai putin o cultura a proprietatii. Analizand rata de distribuire de dividende a emitentilor de la Bursa de Valori Bucuresti pe o perioada relevanta de timp cu greu se poate concluziona existenta unei politici coerente urmate de acestia. Chiar si emitentii care au decis constant remunerarea actionarilor pe seama dividendelor cum ar fi BRD-Société Générale, Aerostar Bacau, Alro Slatina au inregistrat in timp variatii ample ale indicatorului mentionat: in cazul BRD de exemplu nivelul ratei de distribuire de dividende a fost in 2001 de 59%, pentru ca in anul urmator sa coboare la 27%. Aerostar a repartizat 75% din profitul net catre dividende in 2006, iar in 2007 numai 7,5%. Si exemplele pot continua. Volatilitatea ratei de distribuire de dividende ca principal instrument de concretizare a politicii in domeniul dividendelor a atins recent dimensiuni grotesti: Consiliul de Administratie al SIF1 a propus pe 8 martie a.c. o rata de alocare de 35% pentru ca dupa o saptamana sa majoreze acest nivel la 52%, influentat fiind de randamentele teoretice ale dividendelor rezultate in cazul celorlalte societati de investitii financiare! Ar fi cel putin interesant de aflat daca bugetul de investitii al respectivei SIF exista... Cazul cel mai grotesc este cel al Electroarges Curtea de Arges, care pe 16 martie la ora 8:50 a propus actionarilor o rata de distribuire de dividende de 45%, pentru ca DUPA PATRU ORE sa transmita un nou comunicat pietei potrivit caruia tot profitul net al anului 2010 se propune a fi internalizat. Cursul actiunii a evoluat in consecinta, probabil fiind un caz clasic de manipulare. Exemplele anterioare sunt numai cateva, cu relevanta mai ridicata in opinia autorului acestor randuri, care atesta ca intr-adevar rolul de semnal al dividendelor este utilizat si in cazul emitentilor romani: acestea semnalizeaza lipsa de viziune a managementului acelor companii, precum si intelegerea principiilor de guvernanta corporativa intr-un singur sens: al actionarului majoritar. Aceste involutii din pacate nu sunt de natura sa creioneze un viitor optimist al bursei de valori autohtone.  Eduard Dinu - prof. univ. la Academia de Studii Economice din Bucuresti
+Sezonul convocarii adunarilor generale ale actionarilor in masura sa aprobe situatiile financiare ale exercitiului 2010, precum si sa decida repartizarea profitului net este in plina desfasurare. Tocmai de aceea am considerat utila investigarea politicii in domeniul dividendelor a emitentilor romani, stiut fiind faptul ca aceasta constituie un factor important de fundamentare a deciziei de achizitie a unei [[actiuni]].  Teoria delimiteaza trei curente principale in domeniul dividende:  a) teoria Gordon-Linter, cunoscuta si sub denumirea de teoria vrabiei din mana, care considera ca investitorii privilegiaza dividendul, ceea ce antreneaza, in mod logic, majorarea cursului bursier al actiunilor acelor emitenti care decid alocarea de dividende importante;  b) teoria Modigliani-Miller potrivit careia investitorii nu fac delimitari intre castigul din dividende si cel obtinut din aprecierea cursului actiunii;  c) teoria Lintzerberger-Ramaswamy ce privilegiaza internalizarea profitului net, optiune justificata mai cu seama din punct de vedere fiscal, stiut fiind faptul ca in multe zone profitul reinvestit beneficiaza de o impozitare mai redusa. In acest caz investitorii urmaresc cresterea pe termen lung a valorii firmei.  Indiferent de abordarile teoretice dividendul are un rol important de semnalizare a performantelor financiare obtinute de catre un emitent, fiind parghia care delimiteaza firmele performante de cele neperformante datorita faptului ca este imposibil de manipulat contabil, spre deosebire de profit de exemplu. Din punct de vedere tehnic un emitent poate decide alocarea unei rate constante in timp din profitul net catre dividende (cazul [[Coca-Cola]] care repartizeaza constant 50% din profitul net catre dividende), alocarea unei sume constante sau in crestere sau politica reziduala care presupune satisfacerea mai intai a necesitatilor interne de finantare si care, in opinia noastra, reflecta prioritar o viziune manageriala si mai putin o cultura a proprietatii. Analizand rata de distribuire de dividende a emitentilor de la [[Bursa de Valori]] Bucuresti pe o perioada relevanta de timp cu greu se poate concluziona existenta unei politici coerente urmate de acestia. Chiar si emitentii care au decis constant remunerarea actionarilor pe seama dividendelor cum ar fi [[BRD]]-Société Générale, [[Aerostar]] Bacau, [[Alro]] Slatina au inregistrat in timp variatii ample ale indicatorului mentionat: in cazul BRD de exemplu nivelul ratei de distribuire de dividende a fost in 2001 de 59%, pentru ca in anul urmator sa coboare la 27%. Aerostar a repartizat 75% din profitul net catre dividende in 2006, iar in 2007 numai 7,5%. Si exemplele pot continua. Volatilitatea ratei de distribuire de dividende ca principal instrument de concretizare a politicii in domeniul dividendelor a atins recent dimensiuni grotesti: Consiliul de Administratie al SIF1 a propus pe 8 martie a.c. o rata de alocare de 35% pentru ca dupa o saptamana sa majoreze acest nivel la 52%, influentat fiind de randamentele teoretice ale dividendelor rezultate in cazul celorlalte societati de investitii financiare! Ar fi cel putin interesant de aflat daca bugetul de investitii al respectivei SIF exista... Cazul cel mai grotesc este cel al Electroarges Curtea de Arges, care pe 16 martie la ora 8:50 a propus actionarilor o rata de distribuire de dividende de 45%, pentru ca DUPA PATRU ORE sa transmita un nou comunicat pietei potrivit caruia tot profitul net al anului 2010 se propune a fi internalizat. Cursul actiunii a evoluat in consecinta, probabil fiind un caz clasic de manipulare. Exemplele anterioare sunt numai cateva, cu relevanta mai ridicata in opinia autorului acestor randuri, care atesta ca intr-adevar rolul de semnal al dividendelor este utilizat si in cazul emitentilor romani: acestea semnalizeaza lipsa de viziune a managementului acelor companii, precum si intelegerea principiilor de guvernanta corporativa intr-un singur sens: al actionarului majoritar. Aceste involutii din pacate nu sunt de natura sa creioneze un viitor optimist al bursei de valori autohtone.  Eduard Dinu - prof. univ. la Academia de Studii Economice din Bucuresti
 [[Categorie:Analize]][[Categorie:Stiri despre piata]]
 {{DEFAULTSORT:-2011-03-22}}